Mi-era dor sa scriu aici. Pentru ca e un blog de idei, puteti sa considerati povestea de mai jos ca un script pentru o reclama tare la orice produs care se potriveste pe brief (retea de telefonie mobila, canal tv, ciocolata alba, etc.), asa ca incalziti-va imaginatia putin. Pentru ca vreau sa particip la #bwinderby2: Steaua 2.0 vs Rapid 2.0 a trebuit sa vorbesc despre experienta mea legata de un derby Steaua – Rapid. M-am gandit la ceva intim, asa ca bine ati venit in jurnalul meu!
Se intampla in liceu. Steaua si Rapid se intalneau in sferturile Cupei Uefa 2005-2006 si tensiunea era imensa. La fel si intre mine si Lilly, prietena mea de atunci, cu care ma certam prin sms-uri. Cu cinci minute inainte de meci voiam sa am mintea limpede, asa ca i-am scris pacifist si explicativ in acelasi timp.
„N-as sta inchis intr-o relatie. Termin liceul si am impresia ca n-am profitat destul de anii astia despre care toata lumea zice ca sunt cei mai frumosi. Nu e vina ta. Eu sunt aiurea”
Echipele au venit la mijlocul terenului. S-a cantat imnul pe Lia Manoliu si, dupa 1-1 in tur, ma rugam ca rapidistii sa joace din nou incantator cum o facusera de atatea ori in campania europeana pana atunci. In minutul 3, Dica incercase deja de 2 ori poarta lui Coman. Nu-mi placea. In minutul 5, Cristea ii cere penalty arbitrului. Omul de la mijloc era un spaniol, Medina Cantalejo. M-am gandit la telenovele. M-am gandit la Lilly. Speram sa nu faca o telenovela din toata faza asta cu despartirea. Imi vibreaza telefonul.
Lilly: „Atunci de ce am mai inceput. De ce ne-am mai ascuns pe holuri, de ce am stat noptile pana tarziu? Esti la fel ca ceilalti!”
Ma intorc la meci. Rada trage fara speranta de la 40 de metri spre poarta stelista. Ma uit un pic in gol. Ma apuc sa scriu un sms.
„Gandeste-te ca o sa merg la facultate curand, o sa avem program diferit. O sa ne fie greu sa ne vedem des. Eu o sa am proiecte…”.
Aud ceva de Daniel Niculae, ma mut cu ochii pe televizor. Apas Send. Ce-mi place cum alearga Niculae! Parca a invatat materia „Alergare” cu alt profesor decat noi ceilalti. Intra in careu si centreaza. Buga are toata poarta goala in fata. Mor! Rateaza din 2 metri. Ma lovesc din greseala cu capul de marginea canapelei. Imi vibreaza creierul sau vibreaza telefonul?
Lilly: „Ma gandesc ca vrei sa ti-o tragi cu tot felu de alte fete ca sa-ti continui anii <cei mai frumosi>”
E pauza. Jucatorii merg la dusuri. Eu il evit pe al meu. Stiam cat de rece ar fi fost. Aproape la fel de rece ca si cutia de bere care ramasese langa borcanul cu mustar, pe usa frigiderului. O desfac si incep sa beau. Imi trece prin cap ca, daca m-ar picta cineva acum, tabloul s-ar numi „Barbat in toata firea cu probleme de viata”. Ce penibil sunt. Pai astea-s probleme?! Incep sa tastez.
„Da, e adevarat, vreau sa experimentez. Vreau sa cunosc mai multe tipuri de caractere, mai multe tipuri de relatii, ca sa fiu pregatit candva cand o sa trebuiasca sa ma implic de-a binelea!”
Incepe repriza a doua. Hai ca sunt sanse! Poate le dam un gol si incep ei sa lase spatii libere apoi. Din pacate, Steaua incepe mai bine. Goian rateaza cu umarul din cativa metri. Ma uit la telefon.
Lilly: „Bravo, inveti sa fii pregatit pentru cand o sa te implici, dar nu inveti sa te si implici!”
Urmatoarele minute, stelistii se dezlantuisera si loveau din orice pozitie. Cristea intra in careul nostru dar e blocat de Stancu. Vibrez.
Lilly: „Nu iti mai bate joc de mine si de timpul meu”.
Dica nu asteapta nici macar un minut pana cand sa isi treaca si el in cont o ocazie.
Lilly: „Nu ma mai cauta”
Rapid cere penalty la patrunderea lui Buga. Sunem loviti. Nu-mi dau seama daca ce mi se intampla e box, fotbal sau dragoste (asta da sport sangeros, boss). In minutul 70 mai avem o sansa. Emil Dica (abia intrat la Rapid) trage putin pe langa poarta stelista. Incepem atacuri. Recapatam puteri. Ne aruncam in fata cu disperare. Ne dam seama ca e posibil sa pierdem un obiectiv foarte tare. Incercam sa apasam butoanele destinului.
„Iarta-ma. Nu stiu sa fiu altfel decat egoist acum. Probabil o sa ma uit inapoi peste cativa ani si o sa imi para rau ca am avut discutia asta!”
Timpul trecea si eram peste ei. Dar nu se intampla nimic. In ultimele minute Dica al nostru trage spre o poarta goala de pe linia careia Nesu scoate un gol ce ar fi aprins un Giulesti intreg. Scriu un sms pe care l-as vedea inscriptionat pe un steag imens, cat toata peluza rapidista.
„Vreau sa invat sa te apreciez. Nu conteaza ce o sa fie mai incolo. Prevad ca mentalitatea asta egoista o sa fie o mare problema pentru mine in general si as vrea sa scapam de ea de acum. Invata-ma sa fiu cu capul la fata de langa mine.”
Ne aruncam si cu portarul in careul stelist, iar Coman chiar loveste (slab, ce-i drept) o minge cu capul. E haos in teren. Stelistii trag de timp. Noi ne agitam. Tata intra in camera si intoarce cutitul „La scorul asta se califica Steaua, nu?”. Da, tata. Ei se califica si noi am muncit degeaba. Pierdem ca prostii. Se aude fluierul final. E gata. Becali plange de bucurie. Am pierdut si eu. Cand trebuia doar sa realizez ce sansa am. M-am batut cu pumnii in piept cu egoismul meu. Acum stau pe jos, transpirat, langa Marius Constantin (tuns prea dubios pentru un moment ca ala) si Daniel Niculae.
Pana sa scriu articolul asta, am avut impresia ca Rapidul merita sa castige in seara aia. Ratarile din final si intensitatea cu care au tras de ei ma faceau sa-i vad ca pe niste martiri ca si-au luat-o in mod cliseic de la marele „zeu” al fotbalului. Acum imi dau seama ca nu e asa. Nu meritau sa castige. La fel cum nici eu nu meritam sa castig. Am fost idiot si am ratat sanse care mi se oferisera pe tava. Singura diferenta intre Rapid si mine in seara respectiva a fost faptul ca, la 5 minute dupa ultimul fluier, am primit un sms.
„In 20 de minute. La mine. Adu ciocolata alba!”
brainstormy afternoon @ john bodonea’s
Brain On Brain 